IMAGINARIUM – expoziție personală de pictură, Sala Rondă a Cercului Militar Național, 23 iulie – 5 august 2019

Roxana Bărbulescu, critic de artă

​

Expoziția lui Ciprian Mihăilescu ne introduce într-o lume a imaginarului, într-un univers pe care l-a conturat evadând aparent din realitate, dar ale cărui coordonate se regăsesc în propriile experiențe sau gânduri cărora le imprimă o viziune cu conotații suprarealiste. Astfel, parcurgând lucrările din această expoziție, remarcăm cum Ciprian reușește să evadeze din stricta determinare pe care realul o poate exercita, într-o oarecare măsură, asupra imaginarului ajungând la transformări ale acestuia într-o cheie simbolistică.

Demersul figurării picturale pe care îl regăsim în fiecare compoziție în parte are la bază fie elemente arhetipale, fie elemente capabile de a opera ca arhetipuri, toate depășind însă lumea reală, obiectivă, deși în esența lor pornesc de la structuri ale lumii fizice. Astfel, de exemplu, în lucrarea Idolul, Ciprian pornește de la redarea unui chip idealizat, pe care-l construiește cu finețea și sensibilitatea cromatică a unei icoane, conferindu-i chiar și aură. Simbolistica acestui gest de idolatrie își are corespondent în tendința noastră de a crea sau vedea imaginea celebrităților acoperite de o strălucire care se dovedește însă a fi falsă, de o mască ce se descompune lăsând să se vadă efemerul, iar aura se dovedește a fi de fapt o iluzie, o pălărie de ciupercă otrăvitoare.

Mergând pe firul simbolisticii sau pe cel al conexiunilor pe care le putem face chiar în propria noastră cheie, privim în continuare lucrările lui Ciprian căutând să identificăm semnificațiile ascunse în imagini. Astfel, în lucrarea City Break remarcăm asocierea craniului, apanajul morții, cu cea a orașului pentru a  ne sugera ideea de oraș mort, inert, pustiu, sau în Dragostea împietrită ne este indusă ideea de încremenire a gestului prin sărutul neconsumat a celor două chipuri cu structuri stâncoase, dar și de speranță sugerată de cele două siluete care se uită spre linia unui orizont senin.

Capacitatea lui Ciprian de transubstanțiere a ideii în formă o regăsim și în lucrările Despre originea ploii, inspirată de mitul arhaic al zeului cu mii de ochi care, mâhnit de păcatele omenești, plânge, din lacrimile lui născându-se ploaia, sau în compoziția Angoasă, o materializare geometrică a nesiguranței ce apasă asupra ta precum greutatea unui munte. Minuțiozitatea detaliului și finețea execuției datorată pensulației delicate o regăsim și în lucrarea Ceremonia, ce-și găsește corespondențe în efemeritatea inimii feminine ce se transformă din ceva organic, palpabil, în ceva anorganic, care se disipă precum un nor.

Trei lucrări din această expoziție, Harta și teritoriul, Geologie nostalgică și Anatomie urbană se înscriu într-un ciclu dedicat influenței orașului asupra noastră. Dincolo de un meșteșug bine stăpânit, ce se reflectă în siguranța desenului și armonia cromatică, Ciprian reușește în aceste trei lucrări să-și impună vizual ideea de simbioză dintre om și oraș, de invadare a citadinului în structura anatomică umană.

Ieșind din nota suprarealistă pe care o regăsim în lucrările despre care am vorbit până acum, naturile statice din această expoziție se înscriu fie într-un registru al studiului luminii sau raportului dintre formă și culoare, amintind de naturile statice ale lui Morandi, fie în cel al artei pop, ca în cazul lucrării Still life with Bacon, o satiră la adresa modului în care ”servim” arta într-un mod simplist, Ciprian făcând analogia dintre numele lui Francis Bacon și șunca servită cu o felie de pâine.

Privind în ansamblu expoziția personală a lui Ciprian Mihăilescu, pot afirma faptul că el își construiește un demers artistic în contextul căruia fantezia, construită pe fundamentele unor mituri arhaice sau pe propriile gânduri, devine o modalitate de expresie ce aparține teritoriului vast al picturii suprarealiste. Mereu preocupat de finețea redării detaliiilor, a texturilor, Ciprian exprimă în lucrările sale o întreagă gamă de idei pe care le transpune pictural în subtile orchestrații cromatice. Prin maniera cu care realizează aceste lucrări, el se îndreaptă în mod special către acea latură a picturii care-i permite, prin diverse asocieri, reconstrucția unui univers metaforic printr-o scenografie metafizică și asocieri insolite.

​

​

Ciprian Mihăilescu la expoziția După-amiaza culorilor, 2017

Roxana Barbulescu, critic și istoric de artă

​

Disociind viziunea comună asupra realității, Ciprian Mihăilescu are o fervoare a imaginarului. El își construiește un demers artistic în contextul căruia fantezia, sprijinită pe fundamentele unor mituri arhaice sau biblice, devine o modalitate de expresie ce aparține teritoriului vast al picturii suprarealiste. Ciprian caută să exprime, pe suprafața limitată a pânzei, o întreagă gamă de idei pe care le transpune pictural în subtile orchestrații cromatice, în care plăcerea detaliului, a amănuntului, plăcerea pentru finisare, ne demonstrează abilitățile și buna stăpânire a tehnicii desenului și a culorii. Întregul repertoriu de lucrări ne indica o propensiune a artistului către acea latura picturii care sa-i permită, prin diverse asocieri, reconstrucția printr-o scenografie metafizica și asocieri insolite a unui univers metaforic. Astfel trebuie sa descifram în lucrarea "Despre originea ploii" mitul zeului care generează ploaia prin propriile lacrimi, în "Harta și teritoriul" suprapunerea omului peste habitat și consecințele ce se nasc în urma acestei simbioze sau în cele două lucrări "Butterfly Effect", efectele pe care le generează gesturile simple, precum bătaia unei aripi de fluture. Toate lucrările lui Ciprian Mihăilescu au acea încărcătură simbolică pe care însă cu greu o poți desluși dacă nu știi adevarata poveste.

​

​

Saloanele Bărăganului, ediția I, Citadin, 2016

Ana Amelia Dincă, critic de artă

​

Ciprian Mihăilescu, în al său „Studiu de peisaj urban”, a reușit să surprindă într-o imagine realistă, acalmia și discreta forfotă citadină explicitată de liniile de forță ale lucrării care degajă mișcare și tensiuni. Griurile creează atmosfera apăsătoare a orașului contemporan dominat de mașini și de clădirile vechi și noi ce își trăiesc viața alături de noi. Decupând din realitate o secvență caracteristică actualului cu ajutorul căreia definește timpul și spațiul contemporaneității, Ciprian Mihăilescu ne vorbește despre lumea în care trăiește, despre atmosfera impersonală și lipsa reperelor existențiale ale individului secolului al XXI-lea.

​

​

​

​

​